Inceputuri Noi


Sunt partial de-acord, dar mie inceputurile mi se par false, unde dam tot ce e mai bun din noi, ca apoi sa devenim cine suntem cu adevarat. Ma sperie inceputurie cand trebuie sa vad sub valul de fluturi din stomac, adevarata fata a celuilalt, sa incerc sa il cunosc pentru ca mai apoi sa capat incredere. Nu stiu cum sunt altii, dar eu nu as putea trai cu cineva in care nu am incredere si singura mea consolare sa fie faptul ca am totul sub control, stiu toate parolele, verific de zece mii de ori pe zi telefonul... e o nebunie, cred ca trebuie sa ai niste nervi tari ca sa traiesti asa. Si nimeni nu rezista unui asemenea stres, chiar daca este dragoste mare, iti poti da seama daca il lasi liber cat de adevarata este relatia.

Cand legi pe cineva la modul asta, normal ca de frica sau din lasitate va sta langa tine, sau, cum am intalnit atatea cazuri, intotdeauna exista o portita de scapare si multi cand se trezesc si isi dau seama ca dragostea inseamna si libertate in acelasi timp, pleaca si nu se mai uita inapoi. Cel mai mult intr-o despartire sufera copiii, si eu am fost unul din ei. Chiar daca suna anormal, eu m-am bucurat cand au divortat ai mei eram totusi prea mica sa constientizez ce inseamna cu adevarat, cata suferinta se ascunde in spatele unui divort si ce urmari va avea asupre tuturor pe termen lung tot ce am stiut a fost ca nu se vor mai certa si va fi liniste, si asta m-a bucurat pentru moment. Copiii vor fi mereu la mijloc si toata nebunia se va rasfrange asupra lor, asupra educatiei si chiar asupra increderii in sine e greu sa vezi in jur familii fericite si sa te intrebi cum ar fi sa schimbi trecutul sa cunosti si tu sentimentul.

Se tot comenta in ultiuma vreme pe baza divortului Columbenilor, si multi au spus ca mama trebuie sa ia copilul, ca "ea l-a facut si ea i-a dat viata". Imi dau seama ca numai niste mame frustrate pot spune asta si mai ales egosite, adepte ale expresiei "eu te am facut, eu te omor", cum ca daca nasti un copil, ai drepturi asupra vietii lui. Mi se pare o gandire invechita, nicidecum a secolului 21. Nu stiu care dintre parinti au o gandire si o educatie potrivita pentru a creste un copil si o situatie materiala si mai ales emotionala stabila, pt ca ambii au dat dovada in timp de imaturitate, dar sa decizi soarta unui copil pe baza principiului comunist, incredintandu-l mamei doar pt ca este mama si a facut imensul sacrificiu sa te poarte in burta 9 luni de zile, denota cat de low level este acest popor primitiv.

Pai cate mame nu dau dovada ca nu ar fi trebuit sa aiba copil in veci, cand sunt atatea cupluri care nu pot avea copii, si dupa ce ii chinuie si ii bat, ii mai lasa si in lume cu o educatie care nu o sa ii duca nicaieri. Si nu spun asta pentru ca nu am cunoscut inca sentimentul matern, dar chiar daca as fi in situatia de a decide viitorul copilului meu, dragostea pentru el ma impiedica sa fiu egoista si m-as gandi in primul rand unde ii va fi mai bine, si daca eu singura am sa ii pot oferi mai mult decat celalalt, daca ma voi simti in stare si responsabila, nu sa il folosesc ca si arma a razbunarii si sa il tin langa mine doar pentru a demonstra ceva.