Sper sa nu fiu niciodata in situatia asta si mai ales sper sa ajung la un nivel de maturitate si de incredere in forte proprii ca sa nu ma consider neputincioasa in a creste singura un copil. Eu mi-am dorit sa stau cu tata, si nimeni nu m-a intrebat acum 20 de ani cu cine vreau sa raman si sunt convinsa ca ar fi fost laga mine mai mult decat a fost mama si as fi stiut ce inseamna macar jumatate de familie. Dar statul roman considera de atatia ani ca cea care ti-a dat viata este cea mai buna alegere pentru a te creste, copiii sub o anumita varsta sunt incredintati automat mamei... cat de comunist poate sa fie lucrul acesta!
Ma everveaza atat de tare lumea care se bucura si isi alimenteaza aceasta bucurie pe baza scandalurilor din presa. Inteleg nevoia de a simti ca si aia de la televizor sunt oameni ca noi, cu problemele si necazurile fiecaruia in parte, dar cand ii vad pe unii cum se bucura de necazul altora, mi se face greata. Cat de retardat si rau poti sa fii ca nefericirea cuiva sa te te bucure? Indiferent a cui, chiar si a celui mai mare dusman... maine poate sa dea o masina peste tine, ar trebui sa te preocupe mai mult viata ta decat sa iti bagi nasul in viata altora si sa te mai si dai cu parerea, evident, in necunostina de cauza, tot romanul a ajuns expert. Si cand vine vorba de viata lor, unii sunt un mare zero si nu inseamna nimic.
Am vorbit de curand cu doi prieteni din trecut care au avut un rol important in viata mea, e un sentiment incredibil cand cineva isi aminteste de tine intr-un mod placut. Nu cred sa fi simtit demult atata bucurie cat am simtit in urma unei conversatii pentru ca, desi acum nu i-as mai putea privi asa cum se intampla acum multi ani si nu mai avem nimic in comun. Ne leaga niste amintiri frumoase si amintirea sentimentelor de atunci ma face sa regret ca m-am maturizat si nu mai privesc lucrurile prin ochii unui copil... totul parea asa de simplu, atat de adevarat, naivitatea are si ea partile ei bune. Apoi urmeaza perioada in care deschizi ochii si incepi sa observi lucruri pe care nu le vedeai inainte, sau care nu te interesau si magia dispare.
Azi am facut al treilea tort din viata mea si as vrea sa fac unul pentru fiecare aniversare a celor dragi, nu imi imaginam ca este atat de minunat sentimentul de a creea ceva bun, decorat cu multa dragoste. Este foarte obositor sa incerci sa pari altcineva decat esti si sa fii altfel doar pt ca asa este normal sau pt ca sa te integrezi intr-un grup de prieteni sau in societate. Nu am sa renunt la ceea ce cred si nu am sa ma schimb de dragul nimanui, uneori adevarul doare, de obicei nu judec pentru ca nu vreau sa fiu judecata si nu cred ca detin adevarul suprem pentru a face diferenta intre normal si anormal, stiu doar ce ma defineste si ceea ce imi place. Unele lucruri le pot intelege sau tolera, dar sunt lucruri pe care nu o sa le accept niciodata si nu o sa fac compromisuri chiar daca asta inseamna ca la final o sa pierd. Prefer sa ma simt impacata cu mine si sa am acel inner peace pe care simt ca l-am pierdut in ultimul timp.
Ma everveaza atat de tare lumea care se bucura si isi alimenteaza aceasta bucurie pe baza scandalurilor din presa. Inteleg nevoia de a simti ca si aia de la televizor sunt oameni ca noi, cu problemele si necazurile fiecaruia in parte, dar cand ii vad pe unii cum se bucura de necazul altora, mi se face greata. Cat de retardat si rau poti sa fii ca nefericirea cuiva sa te te bucure? Indiferent a cui, chiar si a celui mai mare dusman... maine poate sa dea o masina peste tine, ar trebui sa te preocupe mai mult viata ta decat sa iti bagi nasul in viata altora si sa te mai si dai cu parerea, evident, in necunostina de cauza, tot romanul a ajuns expert. Si cand vine vorba de viata lor, unii sunt un mare zero si nu inseamna nimic.
Am vorbit de curand cu doi prieteni din trecut care au avut un rol important in viata mea, e un sentiment incredibil cand cineva isi aminteste de tine intr-un mod placut. Nu cred sa fi simtit demult atata bucurie cat am simtit in urma unei conversatii pentru ca, desi acum nu i-as mai putea privi asa cum se intampla acum multi ani si nu mai avem nimic in comun. Ne leaga niste amintiri frumoase si amintirea sentimentelor de atunci ma face sa regret ca m-am maturizat si nu mai privesc lucrurile prin ochii unui copil... totul parea asa de simplu, atat de adevarat, naivitatea are si ea partile ei bune. Apoi urmeaza perioada in care deschizi ochii si incepi sa observi lucruri pe care nu le vedeai inainte, sau care nu te interesau si magia dispare.
Azi am facut al treilea tort din viata mea si as vrea sa fac unul pentru fiecare aniversare a celor dragi, nu imi imaginam ca este atat de minunat sentimentul de a creea ceva bun, decorat cu multa dragoste. Este foarte obositor sa incerci sa pari altcineva decat esti si sa fii altfel doar pt ca asa este normal sau pt ca sa te integrezi intr-un grup de prieteni sau in societate. Nu am sa renunt la ceea ce cred si nu am sa ma schimb de dragul nimanui, uneori adevarul doare, de obicei nu judec pentru ca nu vreau sa fiu judecata si nu cred ca detin adevarul suprem pentru a face diferenta intre normal si anormal, stiu doar ce ma defineste si ceea ce imi place. Unele lucruri le pot intelege sau tolera, dar sunt lucruri pe care nu o sa le accept niciodata si nu o sa fac compromisuri chiar daca asta inseamna ca la final o sa pierd. Prefer sa ma simt impacata cu mine si sa am acel inner peace pe care simt ca l-am pierdut in ultimul timp.